Barcenula – Barcelona e un fâs

Sigur, când eşti născut şi crescut în comuna Ciungu, Prahova şi ai ajuns la Barcelona invitat de colegii de muncă din Bucureşti, vei rămâne întrucâtva impresionat de un oraş unde străzile chiar au trotuare şi nimeni nu te înjură fiindcă traversezi prea încet.

În plus, statistic vorbind ţie îţi place fotbalul şi numai ideea că “respiri acelaşi aer” cu marii jucători ai Barcelonei îţi va înmuia un genunchi-doi, dacă nu chiar toţi patru.

Uriaşa, colosala, interminabila Capitală în care ai sosit acum 8 luni cu un autobuz de preorăşenească, din care ai coborât cu gânduri mari şi ai nimerit într-o baltă ţi se pare pe lângă Barcelona cum ţi s-a părut satul tău, Ciungu, pe lângă Bucureşti.

Barcelona e oraşul acela în care te-ai plimbat “de nebun” şi “era mişto, frate”. Ai făcut poze pe Arenas, te-ai plimbat pe Rambla, te-ai dus în Guell, în Montjuic. Dar unde nu te-ai dus. Te-ai întors şi le-ai spus tuturor “frate, deci Barcelona…se cacă pe Bucureşti”. Corect. Dar problema e că ai un termen de comparaţie nefericit.

Pentru mine, de exemplu, Barcelona a fost un mare fâs. Rambla e un kitsch, casele moderniste arată mult mai bine în pliante, iar Sagrada Familia e o imensitate amplasata foarte foarte prost, printre nişte blocuri de locuinţe.

N-am stat nici la hostel, n-am cunoscut nici oameni interesanţi din nu ştiu ce ţară, nu am avut discuţii suprarealiste cu gunoieri, preoţi calvini sau vânzători de diamante, dar am apreciat că hotelul Vilamari avea parcare gratuită la subsol şi mă amuza teribil să ies cu maşina ca James Bond, apăsând pe un buton.

Metroul e decent, sigur, dar nu impresionează decât un om care n-a mai mers niciodată cu metroul.

Am căutat în Barcelona ceva cu adevărat memorabil, ceva care să poată fi prezent doar acolo, nu şi la Montpellier, Lisabona, sau Atena, dar oraşul e mult prea internaţionalizat. Sau poate că trăind de ceva timp într-o ţară normală şi nu în paranoia şi depresia din România, Barcelona mi s-a părut prea fad, prea “ca peste tot”.

Proverbiala amabilitate a oamenilor din Barcelona, mai ales a chelnerilor, despre care povestesc toţi vizitatorii români, e ceva atât de normal în Europa, că numai unui abuzat de Bucureşti i se poate părea ceva ieşit din comun.

Extraordinarele tapas sunt, de fapt, nişte exemple triste de fast food. Chipirones. “Dar vai, chipirones… demenţial”. Sunt nişte bieţi pui de calamar prăjiţi, la un standard firav. Până şi în Grecia am mâncat unii mai buni. Nişte cârnăciori la microunde, nişte brânze penibile, nişte chorizo de supermarket. Cam asta se găseşte prin locurile de “tapas”. Asta nu înseamnă însă că la hotel nu mi s-a servit nişte jamon superb, un vin bun (şi nu mă refer la “ziceai că e Murfatlar, mă, dar era mai aşa, mai astringent”).

Apreciez în schimb cafeaua. Am ajuns să beau vreo 4 într-o zi, aşa, de plăcere. În Barcelona am băut primul espresso corect ca gust şi prezentare după luni bune de aşa-zisa cafea din Franţa.

De paella şi sangria, vedetele gastronomiei barceloneze, nici nu m-am atins, pentru că sunt produsele unde se merge pe cantitate şi nu calitate şi, la câte are Mediterana de oferit, nu ocupă un loc tocmai fruntaş în topul culinar, ci mai degrabă codaş.

Traficul rarefiat, străzile foarte bine gândite, autostrăzile, arhitectura de oţel şi sticlă dinspre portul de agrement vor impresiona cu siguranţă provincialul şi nedusul în lume, dar Barcelona nu oferă de fapt nimic unic, cu adevărat splendid, sau frapant de frumos, precum Stockholm, Veneţia sau Istanbul.

Sigur, avem câteva lucruşoare pe ici pe colo, precum casele lui Gaudi, Sagrada etc, dar acestea nu explică fascinaţia hipsterică pentru Barcelona.

Întorcându-mă obosit spre hotel după o plimbare de vreo 15 kilometri, mi-am dat seama că Barcelona are totuşi ceva. E un oraş în care te calmezi, ai o stare de bine şi poţi să te plimbi relaxat, “de nebun”, pe străzi. Ceea ce fac toţi hipsterii şi provincialii când se duc în Barcelona.

Taguri:, , , , , , , ,

6 / 10

13.03.2012 Publicat de adrian

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.