Melancholia (2011), sau Apocalipsa aşa cum probabil se va întâmpla

Melancholia e un film despre două femei, un cal, ciocnirea Pământului cu o planetă uriaşă şi, parţial, o nuntă.

Cei care au văzut deja filmul s-au uitat cel puţin încă o dată la introducere, în care se prezintă pe scurt ce se va întâmpla în film, într-o tehnică parcă furată din tabloul Persistenţa Memoriei. E aceeaşi tehnică folosită în Antichrist, filmul anterior al lui Lars von Trier.

Sunt viziunile lichide, vâscoase, ale personajului Justine, interpretat de Kirsten Dunst, totul pe uvertura la Tristan şi Isolda de Wagner, compozitor deloc agreat în Masada numită Hollywood, de unde şi problemele bietului Lars cu agresivii promotori ai aşa-zisei Political Corectness.

Întregul film poate fi descris drept un coşmar. Povestea e foarte densă, încărcată de simboluri. E o variantă de apocalipsă mult mai pertinentă decât varianta cu trâmbiţe, peceţi, fiară cu 666 în frunte şi Miel al lui Dumnezeu.

Ideea e că o planetă numită Melancholia se îndreaptă spre noi. E imensă şi o ciocnire ne-ar fi fatală la modul definitiv. În aşteptarea unui astfel de eveniment, tot ce faci e stupid şi inutil, iar Justine pare să cunoască deja deznodământul.

Filmul are 2 părţi: Justine şi Claire.

În prima parte, Justine se mărită şi ajunge târziu la propria petrecere după un episod premonitoriu cu limuzina care nu poate lua o curbă. La petrecere face eforturi disperate să accepte “legarea” de Pământ, de sistemul de valori al celor îndrăgostiţi de ignoranţa cosmică, însă eşuează şi iese elegant din încurcătura numită mariaj făcând sex pe terenul de golf cu un invitat anonim, de o manieră cât se poate de pârâbilă.

În a doua parte, Claire, Justine e într-o depresie severă, lucru complet de înţeles, dacă încheiem pactul ficţional cu von Trier şi acceptăm că ea ştie că vine sfârşitul lumii şi că surpriză ! nu mai există viaţă altundeva în Univers, deci sfârşitul nostru e… sfârşitul punct. Ajutată de sora ei, Claire, Justine îşi revine, dar rămâne placidă, într-o stare catatonică interioară. Priveşte detaşată mersul înainte al existenţei tuturor spre finalul inevitabil: ciocnirea Pământului cu Melancholia.

Claire e varianta social acceptată a lui Justine. Are un soţ bogat, un copil, cai etc. E cât se poate de “legată de glie” şi deci îi e mult mai greu să accepte finalul.

Imaginea ciocnirii în sine aduce cu penetrarea unui ovul de către un spermatozoid, dar rezultatul nu e viaţa, ci moartea.

Iniţial, reacţia spectatorului e să-şi imagineze scenarii hollywoodiene, cu Bruşi Willişi care se duc să distrugă ameninţarea, sau cu o soluţie de colonizare a unei alte planete, dar toate aceste gânduri dispar, pentru că filmul reuşeşte să-ţi trezească ideea că facem parte din planeta noastră, că suntem legaţi definitiv de ea şi că pierim o dată cu ea.

Melancholia a primit în 2011 titlul de Cel mai bun film al anului din partea asociaţiei criticilor de film din America, iar Kirsten Dunst a primit un titlul de cea mai bună actriţă, la festivalul de la Cannes.

Trailerul aici.

Taguri:, , , , , , ,

10 / 10

07.03.2012 Publicat de adrian

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.