Biutiful (2010) – o poezie catalană tristă


La polul opus de Vicky Christina Barcelona, regizat de Woody Allen, unde totul este prea luminos iar barcelonezii par niște turiști frivoli în propriul oraș, Biutiful, în regia lui Alejandro Gonzalez Inarritu, demitizează perfecțiunea mecanismelor sociale din Barcelona, metropolă aclamată ca simbol al modernității, atât arhitecturale cât și socio-politice; aici localnicii par să fie și ei emigranți.

Privind printr-o lentilă realistă, Biutiful ne arată modernitatea: reperele arhitecturale pentru care valuri de turiști asaltează orașul, precum Sagrada Familia, Las Ramblas, Torre Agbar, etc, observate din unghiuri greu accesibile turistului obișnuit. Vedem și reperele socio-politice catalane moderne: instituții precum tradiționalele sindicate catalane, antagoniștii sindicaliștilor (antreprenorii etern în mișcare), garanții securitații valurilor de turiști referiți mai sus (poliția autonoma Mossos d’Esquadra), etc.

Dar esența filmului stă în contrastarea modernității idealizate cu câte un set de repere omoloage dar sordide. Arhitectural: cartiere și locuințe mizere cu chirii piperate, cimitire care vor fi eliminate pentru a construi un nou mall, șantiere, plaje pe care plutesc cadavre de imigranți; iar social: valuri de imigranți cu inima plină de speranță, dar trupul plin de loviturile poliției și ale vieții în mizerie, exploatați de antreprenori lacomi.

Filmul este de o tristețe pe care poate numai No Country for Old Men o replică, o altă bijuterie cinematografică cu Javier Bardem.

Uxbal (personajul principal, jucat de Bardem), este un plasator neoficial de forță de muncă pentru imigranți ilegali chinezi sau africani. Ne este prezentată lupta acestuia în ultimele zile ale vieții sale scurtată de cancer, pentru a putea asigura viitorul celor doi copii ai săi, a protejaților săi asiatici sau africani și pentru a se putea desprinde de dragostea bolnavă e fostei sale soții, alcoolică și abuzivă.

Non-conform regulilor narative din cinematografie, personajul principal nu este și un erou, deciziile sale sunt viciate, însă personajul are trăiri de un realism extraordinar de uman, iar performanța lui Bardem este spectaculoasă. Astfel, ca oricărui veridic om îi iertăm căderile mistice: Uxbal poate comunica cu morții și renunță la chimioterapie urmând sfaturile unui vraci. De asemenea, regizorului îi aprobăm inserțiile magice, care aduc un plus de lirică și sunt dozate neintruziv. Acest ultim aspect ne duce cu gandul la o alta peliculă de limbă spaniolă, El Laberinto del Fauno, în care magicul poate fi gustat de adulți sceptici și rezonabili.

Mai trebuie doar să menționăm ca Barcelona a mai fost demitizată de Cronix și aici.

 

Taguri:, , , , , , ,

9 / 10

17.04.2012 Publicat de dan

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.