Romanul Cocainei, de M. Agheev

Romanul Cocainei este singura carte scoasă sub pseudonimul M. Agheev. Deși criticii au tot analizat textul și contextul scrierii lui, nu s-a descoperit autorul real al cărții, speculându-se că ar fi vorba de Vladimir Nabokov, care obișnuia să mai folosească pseudonime, sau de Mark Aldanov.

Romanul Cocainei este scris impecabil, cu pasaje pline de profunzime și cu descrieri care te sensibilizează sau te revoltă, înfățișându-ți, prin ochii tânărului Vladimir Maslennikov, viața într-un liceu din Moscova la începutul primului război mondial și transformarea dintr-un tânăr ambițios (era printre primii din clasă), într-un dependent de cocaină. N-aș scrie mai mult despre finalul cărții, ca să nu vă stric plăcerea lecturii.

Sărăcia îl face pe Vadim să se simtă umilit de bucuria pe care o simte atunci când colegii lui înstăriți îi mai dau din când în când bani și tot sărăcia este cea care îl face să se jeneze cu maică-sa în public. Nu o dată se face că nu o vede pe stradă sau chiar refuză să îi raspundă când îi vorbește, de teamă să nu fie văzut în compania ei. Nici când maică-sa îi intinde câte o hârtie de 5 ruble, Vadim nu devine mai binevoitor și o tratează fără milă, cu aceeași scârbă și dispreț.

“Rămasă pe palierul de sus, mama se uita la mine trist, plecându-și capul ei urât. Văzând c-o privesc, îmi flutură din mâna care ținea plicul, făcând semnul pe care-l faci când pleacă un tren din gară. Această mișcare plină de tinerețe și se energie scotea și mai mult în evidență cât este de bătrână, de jalnică și de sărăcăcios îmbrăcată. Când, în curte, s-au apropiat de mine cîșiva colegi și, râzând, m-au întrebat ce-i cu ciumăfaia aia în fustă, cu care tocmai am stat de vorbă, le-am răspuns că e o guvernantă bătrână, săracă, trimisă la mine cu niște recomandări scrise, și că, dacă vor, le pot face cunoștință cu ea: și că, dacă vor, pot să o curteze cu folos”.

Cartea este structurată în patru părți: Liceul, Sonia, Cocaina și Gânduri. În prima parte, Vadim ne prezintă atmosfera dintr-un liceu moscovit, unde lupta pentru titlul de cel mai bun din clasă se dă între câțiva băieți, toți ambițioși și avizi de a citi cât mai mult, peste lecție.  Felul în care sunt descrise modalitățile de a spune lecția la istorie, de cei mai buni din clasă, mai ales de personajul Burkeviț, este cu adevărat impresionant.

În episodul Sonia, personajul nostru nu reușește să scape de comportamentul lui viciat față de femei (nu de puține ori ieșise la agățat pe stradă și se culcase cu tot felul de necunoscute), așadar relația lui cu Sonia are de suferit. Obișnuința lui Vadim de a merge la târfe e intuită de Sonia în prima lor noapte de dragoste, sfârșită lamentabil după ce Vadim a simulat un leșin. El este părăsit printr-o scrisoare de adio, scrisă cu o sensibilitate care mi-a amintit de personajele feminine ale lui Dostoievski, plăpânde, triste, pline de bunătate.

În Cocaina, este descris primul contact al lui Vadim cu cocaina, acasă la unul dintre prieteni, mai degrabă o cunoștință, unde este învățat cum să tragă pe nas. (“Închid ochii, cuprins de o tristețe înfricoșătoare, nemaiîncercată. Camera începe să se întoarcă și să se prăvălească pe un colț, încet și lin. Colțul cade tot mai jos, alunecă sub mine, se așază sub mine, se strecoară în spatele meu, apare deasupra mea, dar cade din nou fulgerător. Întredeschid ochii, camera se înfige la locul ei, continuând să se rotească în capul meu. Gâtul nu rezistă, capul mi se prăvale în piept și întoarce camera cu susul în jos. Ce-au făcut, ce-au făcut cu mine! șoptesc eu, și apoi, după o pauză stupidă spun: Ce să-i faci, sunt pierdut…”). Nevoia de bani este din ce în ce mai mare, iar Vadim ajunge chiar să fure din casă pentru a face rost de încă o doză, dezamăgindu-și pentru ultima oară mama.

În Gânduri, personajul nostru își pune tot felul de întrebări despre conștiință, fericire, suflet sau despre sentimentele avute sub influența cocainei, dând de înțeles că toate nu mai au niciun rost și nici nu intenționează să caute vreo cale de ieșire. Vadim nu are niciun regret că s-a pierdut. De altfel, toată cartea este plină de întrebări sau dezbateri despre demnitate, moralitate, ipocrizie, război, dragoste, neputință, milă sau sentimente înălțătoare care merg împreună doar cu unele josnice, pentru că oamenii, crede Vadim, au două suflete.

Mai pun un fragment din carte, ca să vă faceți o idee despre stilul scriiturii și să o citiți :).

“Pe stradă amurgește. Cerul de un roșu murdar atârnă jos. Mă ajunge din urmă un tramvai; prin geamurile lui înghețate, becurile din vagoane se văd ca niște piersici strivite. O grapă atârnând în spatele tramvaiului brăzdează zăpada, ridicând în urma ei un vârtej alb. Îmi imaginez cum în vagonul trosnind de ger, în vagonul în care miroase a stofă udă, oamenii șed și stau în picioare înghesuiți unul în altul, învăluindu-și vecinii în aburul respirației matinale.” (cap.5 din partea a 3-a).

Cartea a fost tradusă de Livia Cotorcea și a fost publicată la Polirom în 2007.

Taguri:, ,

10 / 10

25.06.2012 Publicat de ela

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.