La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, de Haruki Murakami

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor poate fi povestea unui băiat în comă, pe patul de spital, sau conversația unui schizofrenic cu sine însuși, și la fel de bine poate fi o poveste fantastică despre un oraș, un bătrân, o bibliotecară și niște unicorni.

Cartea e plină de metafore absurde, situații comice, comparații nefirești și personaje care nu au nume. Este un mister pentru mine cum au aflat cei care au scris textul de pe coperta a doua a ediției scoase la Polirom, numele personajului din carte, pentru că eu nu l-am aflat, poate am adormit în timp ce citeam sau mi-au trecut fragmente prin fața ochilor în timp ce mă gândeam la altceva și tocmai atunci și-a spus personajul principal numele, nu ar fi exclus. Cartea parcă e descrierea pe 500 de pagini a unui vis complicat în care se făcea că era vorba de două lumi, unde obiectele aveau alte funcționalități, iar sunetele naturii puteau fi oprite cu telecomanda.

Comparații gen “mă simțeam ca un pește înfășurat în plastic și aruncat în congelator”, sau “ca un pian care nu mai fusese acordat de 5 ani”, sau “ca o rufă pusă la uscat în bătaia vântului”, apar peste tot prin carte, devenind obositoare și puțin enervante.

Acțiunea se petrece în Tokio unde un tânăr de 35 de ani, pasionat de jazz, muzică veche și literatură demodată, se angajează pe postul de computator, un fel de programator, care se ocupă cu niște permutări.

Începutul cărții ni-l arată pe tânăr într-un lift fără butoane, fără indicatoare, fără săgeți, pregătit pentru prima zi de muncă. După ce stă o veșnicie în lift, neștiind dacă urcă sau coboară, timp în care și noi cititorii ne cam plictisim, ajunge în sfârșit la un culoar foarte lung, unde o fată grăsuță, îmbrăcată în roz îl conduce la un dulap. În dulap se află de fapt o ușă către o scară din subterane, unde este invitat să pătrundă. După un drum prin întuneric și după ce trece un râu, ajunge într-un laborator din spatele unei cascade unde un bătrân biolog, bunicul fetei în roz, studiază, printre multe altele, sunetele și limbajul oaselor.

Din câte mi-am dat seama pe parcurs, cam din prima parte a cărții, acțiunea se derulează pe două planuri: una a subconștientului, numită la capătul lumii și una a realității, numită țara aspră a minunilor. Prima lume, cea a “miezului conștiinței”, este de fapt o cutie neagră, în interiorul căreia se află o lume creată subconștient de posesorul ei, despre care nu știe mare lucru în stare lucidă.

La capătul lumii, lumea subconștientă a personajului nostru, este un Oraș, înconjurat de un zid și un râu, unde în fiecare dimineață, unicorni cu blană aurie transportă suflete dincolo de zid. Seara trupurile lor sunt sacrificate pentru a lăsa loc altor generații de unicorni pentru transporturile din diminețile următoare. Craniile unicornilor sunt purtătoare de vise și rămășițe de sine, provenite de la sufletele transportate. Ele sunt șlefuite bine și așezate într-o bibliotecă.

În Oraș, nimeni nu îmbătrânește, nu există asigurări de sănătate, procese, proprietăți, boli și spitale, toți sunt egali și nimeni nu fură. Aici nu există nici tristețe și disperare, însă nici antonimele lor, deoarece oamenii nu au suflete. Lumea aceasta este controlată de Sistem, care încearcă să protejeze datele pentru a nu fi furate de Simbolatori și Întunegri, aceștia din urmă sunt niște creaturi care trăiesc în subterane, nu suportă clamele, venerează un pește fără ochi, și se hrănesc cu cadavre putrezite.

Odată cu intrarea în Oraș, personajului nostru computator îi este indepărtată umbra, care îi este tăiată de paznic cu un cuțit. Umbra trăiește bine mersi dup-aia, împreună cu Paznicul și devine chiar un personaj simpatic, pe parcurs, deși cam trist și nefericit.

Cele două lumi au două povești oarecum în oglindă, în ambele părți, personajul nostru îndrăgostindu-se de o bibliotecară. În lumea eternă, el nu mai are umbră și este cititor de vise la o bibliotecă de cranii, în lumea reală, el merge la o bibliotecă normală din Tokio unde citește cărți despre unicorni. În titlul fiecărui capitol ni se spune despre care lume e vorba, conștientul sau subconștientul, lucru care ne ajută să delimităm cumva cele două lumi.

În ultimele capitole ale cărții, care sunt și cele mai clare, tânărul de 35 de ani, află că mai are doar 36 de ore de trăit în lumea reală, deoarece, într-un mod mai complicat pe care îl veți afla din carte, a făcut parte dintr-un experiment. El trebuie așadar să moară din lumea lui și să se mute definitiv în lumea eternă, din subconștient. La final, el nu alege niciuna dintre lumi și rămâne rătăcind între ele, printr-o pădure.

Romanul e mai degrabă o înlănțuire de descrieri comico-absurde, și prea puțin o poveste care să te prindă. Ai senzația că se întâmplă ceva important, personajele sunt precipitate, însă de fapt nu se întâmplă mare lucru, întunegrii nu atacă, simbolatorii nu scalpează pe nimeni pentru a fura informații și, în general, nimeni nu atacă pe nimeni pe bune și totul parcă se întâmplă în imaginația unui individ pentru care lumea se sfârșește.

Faptul că lumea reală nu pare nici ea prea reală face ca romanul să fie destul de confuzionant.

Cartea are și părți amuzante prin absurdul lor. De exemplu dialoguri de genul:

“- Cerceii ăia nu atârnă greu?
– După ce te obișnuiești cu ei, nu-i mai simți. Ca și penisul. Vrei să spui că tu îți simți penisul greu?
– Nici vorbă.
– E la fel și cu cerceii.”

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor poate fi povestea unei operații de apendicită, a unei agonii sau poate este mai mult, o metaforă pentru ceva măreț, însă eu nu m-am prins pentru ce, și m-am bucurat când s-a terminat. Recomand romanul numai în situația în care vă aflați într-o gară gen Titu sau Moreni, iar trenul întârzie 7 ore și asta e singura carte pe care o aveți în valiză.

Cartea a apărut la noi la Polirom în 2012.

Sursa poza.

Taguri:, , , ,

6 / 10

24.03.2012 Publicat de ela

Comentarii (1)

  1. Roxana

    cunosc . :* .

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.