Jurnalul Rândunicii, de Amélie Nothomb

Amélie Nothomb e un fel de Coelho al Franței, scoate câte o carte pe an și toate au succes, poate și pentru că mai toate cărțile ei nu depășesc 150 de pagini, în format de buzunar, iar poveștile sunt presărate cu tot felul de cugetări mai mult sau mai puțin existențialiste (e.g. ești aruncat în groaza existenței la naștere, viața e ca o închisoare în care te lupți cu teroarea vieții, numele fiecăruia dintre noi este o invenție care nu spune nimic despre identitatea noastră etc.).

Jurnalul rândunicii, cartea care mi-a picat mie în mână la o reducere de la Dalles, este despre un individ (Urbain), rănit de o poveste de amor (despre care nu ni se dau detalii), care este dat afară de la jobul lui de curier și se angajează asasin la niște ruși. Diferența dintre cele două meserii e evident foarte mare, însă personajul nu pare să simtă trecerea dintre aceste joburi ca fiind prea bruscă, chiar îi place.

Personajul este un inadaptat și suferă toată cartea, însă suferința lui nu ne atinge pe noi cititorii în vreun fel, pentru că nu are nimic real, autentic, profund, este doar senzațională. Felul în care ucide, cu sânge rece, ascultând Radiohead, îi dă o trăsătură vag interesantă personajului, însă nu suficientă cât să ne atașăm în vreun fel de el.

Povestea devine mai sentimentală spre final când, după ce ucide o tânără și îi găsește jurnalul, Urbain, care își schimbă numele odată cu joburile, începe să aibă tot felul de sentimente, senzații, emoții, de la dragoste față de tânăra ucisă pe care o botează Rândunica, până la redescoperirea gustului cireșelor și mirosul teilor. Jurnalul tinerei victime îl umanizează și “începe să simtă totul la puterea X: mângâierea vântului, cântecul mierlelor, strălucirea bujorilor”.

Povestea din Jurnalul Rândunicii este cam trasă de păr, iar personajele sunt doar schițate, autoarea dând impresia că a scris-o în grabă, doar ca să mai publice încă o carte.

Cartea a apărut la Polirom și costă cam 10 lei, însă mai bine cumpărați altă carte de Amélie Nothomb cu banii ăștia, poate nimeriți una mai bună.

Cartea Uimire și Cutremur, de Amélie Nothomb, a luat premiul pentru roman decernat de Academia Franceză, poate că ar fi trebuit să încep cu cartea asta ca să nu fiu așa dezamăgită de autoare.

Taguri:, , ,

5 / 10

21.04.2012 Publicat de ela

Comentarii (2)

  1. Samira

    Prima mea carte de amelie N. a fost de asemenea Jurnalul randunici , m-a plictisit , era ceva ireal pentru mine , nici macar senzational ….apoi am citit Igiena asasinului , si mi-am schimbat complet parerea despre autoare.

  2. Raluca

    prima mea carte de amlie a fost Uimire si cutremur.Mi-a placut din start.Scrie genial.Are o ironie atat de subtila si totusi atat de fatisa:).Catilinarele este una din preferatele mele.Din punctul meu de vedere este o scriitoare fantastica.Depinde,evident,de gusturile fiecaruia.Povestile in sine nu inseamna mare lucru…desi sunt interesante,aparte dar felul in care scrie…ei bine…de asta m-am indragostit eu de ea.Ironia este,din punctul meu de vedere,o arta…iar ea efectiv exceleaza la capitolul asta.

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.