Iubita locotenentului francez, de John Fowles

Dacă vă interesează epoca victoriană, cartea lui Fowles, Iubita locotenentului francez, este un adevărat manual de stiluri de viață victoriene, care mai de care mai picante, dar și dări de seamă despre arta romanului din această perioadă. Dat fiind că pentru Fowles scrierea unui roman în stil victorian a fost o provocare, silința pe care și-a dat-o este foarte mare: cartea e plină de pasaje lungi cu descrieri, la care eu m-am plictisit, și nu de puține ori m-am trezit în mijlocul unor descrieri elaborate ale unei încăperi sau ale unui peisaj, că mă gândesc la cine știe ce lucru văzut prin oraș, lectura devenind un zgomot de fundal, aproape de tăcere. În momentul în care mă trezeam, după câteva pagini, constatam că povestea nu avansase prea mult, și că puteam să citesc în continuare fără să fi pierdut mare lucru.

Cartea începe cu o notă a autorului în care ne explică prin câte lecturi a trecut ca să ajungă la o apropiere cât mai fidelă de perioada de aur victoriană și ne recomandă și nouă să citim niște cărți ale autorilor respectivi. După care începe romanul, cu prezentarea regiunii Lyme Bay, regiune în care Fowles a trăit până la sfârșitul vieții, într-o casă cu aer victorian.

Este sfârșitul lui martie 1867, iar pe cheiul Cobb, se plimbă un cuplu, încă necăsătorit, Charles, un biolog paleontolog, pasionat de lucrările lui Darwin, și Ernestina, o tânără bogată, fiica unui negustor, palidă și gingașă ca o violetă.  Iubita locotenentului francez este introdusă din primele pagini. Ea este Sarah Woodruff, o tânără dezonorată de un locotenent francez, care își petrece vremea plimbându-se melancolică pe malul mării, privind în depărtare, cu un aer trist și tragic. Din cauza tristeții ei, nimeni nu se înghesuie să o angajeze. Într-una din zile doamna Poulteney, stăpâna unui conac impunător, o femeie dură, extrem de religioasă, care nu suportă murdăria și imoralitatea, cere sfatul preotului pentru a-și salva sufletul. Din dorința de a-și asigura un loc în rai, la îndemnul preotului, o angajează pe Sarah ca menajeră, pentru o perioadă nu foarte lungă, dar suficientă ca Sarah să îl cunoască pe Charles în plimbările ei prin pădure.

“Neîndoielnic cucoanei (Poulteney) i s-ar fi potrivit de minune o slujbă în Gestapo. Se pricepea grozav să ia interogatorii, în așa fel încât până și cele mai îndârjite dintre fete se prăbușeau, potopite de lacrimi, după primele cinci minute. Această doamnă întruchipa, în felul ei, întreaga aroganță împinsă până la marginile grosolăniei, a Imperiului Britanic în plină ascensiune. Pentru ea, justiția se reducea la ideea că e musai ca ea să aibă dreptate, iar guvernarea – la cicălirea mânioasă a gloatei obraznice.”

În restul cărții este relatată lent, printre alte povești și descrieri, povestea de dragoste dintre Charles și Sarah, problemele de morală prin care trece Charles față de Ernestina și familia ei, frămîntările în privința femeilor, trădarea din partea servitorilor și, în cele din urmă, dezbrăcarea de convenții și decizia de a o alege pe Sarah, în ciuda oprobriului public.

La final, cei doi nu rămân împreună, Sarah se dovedește a fi un personaj mult mai complex decât ne-am aștepta, care pare că își întrece epoca prin părerile despre relații și alege să rămână singură. Pe la jumătate, spre final, aflăm că aceasta nu a fost dezonorată de locotenentul francez, ci a inventat o parte din poveste, nu prea am înțeles de ce. Cele câteva pagini în care cei doi fac sex, partidă care durează 90 de secunde, parcă sunt introduse pentru a ne oferi nouă cititorilor o satisfacție, un mic premiu după atâtea pagini de abstinență și dorință, de îmbrățișări și priviri, de gânduri erotice, într-o epocă în care se credea că femeile nu au orgasm, iar despre sex nu se vorbea niciodată în public.

“Victorienii și-au revărsat energia datorată unui libido nesatisfăcut într-o puzderie de domenii prospere, ca și cum un duh al evoluției și-ar fi spus: N-ar strica totuși să mai evoluăm puțin (…). Deși recunosc că teoria sublimării e în parte adevărată, mă întreb totuși uneori dacă, punând pe seama ei esența epocii victoriene, nu cădem până la urmă în eroarea de a crede că, de fapt, victorienii, nu stăteau, ei, prea grozav cu sexualitatea. Ei, însă stăteau la fel de bine ca și noi, cei din veacul următor – și, în pofida faptului că noi suntem cei bombardați zi și noapte cu frânturile unui nesfârșit discurs despre sex (așa cum au pățit ei cu religia), erau mult mai preocupați decât suntem, în realitate, noi” (cap.35)

“Victorienii au preferat să trateze cu seriozitate un lucru pe care noi îl privim cam cu prea mare ușurință și, pentru a-și arăta seriozitatea, au găsit cu cale să nu vorbască pe față despre sex, întocmai cum noi am găsit cu cale să facem, în parte, exact pe dos. Aceste cîi de a-ți arăta seriozitatea nu sunt simple convenții. Realitatea dindărătul lor rămâne aceeași. Totodată se mai face, cred, o eroare, și ea răspândită: aceea de a pune semnul egal între un grad ridicat de neștiință cu privire la sex și un grad scăzut de plăcere sexuală.” (cap.35)

Stilul de viață dintr-o Anglie rurală victoriană ne este zugrăvit cu mare acuratețe, de la cazurile de isterie din rândul femeilor din epocă, bigotismul, obsesia pentru bunele maniere, dorințele sexuale înăbușite care dădeau prilej unor partide de sex mai incendiare, poate mai pătimașe ca în zilele noastre, până la plictiseala după-amiezelor, unde la întâlnirile lor, cei mai înstăriți erau nevoiți să treacă prin toate subiectele de conversație cerute de bunele maniere: vreme, slujitori sau cine cu cine s-a mai căsătorit.

Slujitorii în schimb erau mai fericiți și nu își înfrânau pornirile sexuale, Fowles pomenind chiar și de cazurile de viol pe drumurile mai pustii, în cazurile tinerelor fete de 13-17 ani, care se trezeau cu această ocazie însărcinate. Raporturile sexuale preconjugale reprezentau regula și nu excepția, în viața truditorilor ogoarelor. Ignoranța multor bărbați din epocă este amintită și ea de Fowles, în niște fragmente amuzante, în care un doctor era nevoit să explice că femeile nu nasc prin buric.

John Fowles nu este un autor care să stea pe margine, așa cum fac alții, el rupe de câteva ori convențiile literare și ne ține câteva discursuri despre condiția autorului și libertarea personajelor sau de ce a ales un final și nu altul. De exemplu o digresiune la începutul capitolului 13:

“Istoria asta pe care o povestesc e în întregime imaginată. Aceste personaje create de mine n-au existat decât în mintea mea. Dacă m-am prefăcut până acum că știu ce-i în capul personajelor mele și că le cunosc cele mai tainice gânduri, am făcut-o pentru că scriu într-o convenție (al cărei ton și vocabular le-am și preluat în parte) unanim acceptată în vremea în care se petrece povestirea mea: anume, că romancierul e egalul lui Dumnezeu. N-o fi știind el chiar totul, însă se străduiește să se prefacă a-l ști. Eu încă trăiesc în epoca lui Alain Robbe-Grillet și Roland Barthes; așadar, dacă ceea ce aveți în față e un roman, n-are cum să fie un roman în sensul modern al cuvântului. Așa că poate ceea ce scriu eu aici e o autobiografie disimulată; poate că, în chiar clipa de față, locuiesc într-una din casele pe care le-am introdus în ficțiune, poate că Charles sunt eu însumi în travesti. Poate că totul nu-i decât un joc. Femei asemenea lui Sarah există și în epoca noastră – eu, unul, nu le-am înțeles însă niciodată. Sau poate că încerc să vă vâr pe gât un volum de eseuri camuflate.”

Asemenea surprize cu intervenții ale autorului, mai directe sau mai subtile, o să tot aveți până la final.

Romanul lui Fowles merită citit pentru o imagine mult mai vie din perioada victoriană decât ne-ar putea oferi de exemplu o carte de istorie. Din romanul lui Fowles o să aflați inclusiv despre metodele contraceptive din perioada victoriană sau despre apariția wc-ului cu jet de apă pe la 1900, considerat bineînțeles un lux, detalii pe care le reținem mai bine în combinație cu o poveste, cum e cazul romanului lui Fowles.

După cartea lui Fowles s-a făcut și un film, în rolurile principale avându-i pe Meryl Streep și Jeremy Irons. Filmul a apărut în ’81.

Iubita locotenentului francez a apărut la noi în mai multe ediții, eu am citit-o pe cea din 2011, de la Polirom, în traducerea Mioarei Tapalagă.

Taguri:, , ,

9 / 10

24.06.2012 Publicat de ela

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.