Grădina, cenușa, de Danilo Kiš

Nu mai citisem nimic de Danilo Kiš pana la Grădina, cenușa, o carte care m-a cam plictisit. Nu știu dacă aș fi cumpărat cartea asta dacă nu mă trezeam la Kilipirim cu o fată lângă mine care întreba înnebunită de Danilo Kiš, făcându-mă în felul ăsta să mor de curiozitate. La începutul cărții am fost dezamăgită, însă treptat cartea a început cumva să-mi placă. Foarte vag și anumite fragmente.

Stilul lui Danilo Kiš este descriptiv, poetic, metaforic, extravagant, nostalgic, fără cine știe ce dialoguri care să mai aerisească textul din când în când. Așa că lectura devine și ea greoaie de la atâtea descrieri de impresii și trăiri. Sunt convinsă că acest roman va fi apreciat de cei care obișnuiesc să scrie sau să citească poezie, care probabil vor descoperi în lirismul lui Kiš cine știe ce revelații iluminatoare.

Grădina, cenușa este un roman autobiografic, povestit cu foarte multe detalii trăiriste din perspectiva copilului Andi, în stilul unui adult.

Când mama lui îl anunță că i-a murit un unchi, Andi începe să înțeleagă că la un moment dat toată familia lui va muri, lucru care îl tulbură și începe să se gândească cu groază că va veni un moment când va rămâne fără mama lui. Vizitele domnișoarei Edith care “avea o feminitate neștiută, dar fără îndoială exotică și aristocratică”, îi dau lui Andi o idee despre ce înseamnă erotismul. Despre sexualitate și despre anatomia organismului uman învață cu o colegă de clasă, Iulia, prima fată pe care își exersează tehnicile de seducție.

Amenințarea Holocaustului este prezentă pe fundal, Andi povestește cum au fost nevoiți să facă foamea, să se ascundă și să se mute dintr-o casă în alta, dintr-un sat în altul, pe la rude, “călăuziți de steaua tatălui lor”, ale cărui rătăciri și revolte Andi încearcă să le înțeleagă. “Cuvintele tatălui meu mi s-au înfipt în minte, ca un stigmat, încep să simt blestemul care ne urmărește și pricep deodată că e pe veci pierdut acel timp când zilele ne erau doar niște intervale între călătorii, iar călătoriile doar peisaje între vise. Stau, moșneag prematur, copleșit de-o bănuială. Îndoita bănuială a cunoașterii”.

Apoi Andi ne mai spune că e îndrăgostit de trenuri, ne povestește despre primele lui lecturi, despre coșmaruri și dorința de a-și controla visele, despre nebunia și delirurile mistice ale tatălui care se credea întemeietorul unei religii și, mai apoi, despre plecarea și amnezia acestuia care ajunge să nu-și mai recunoască familia. “Plecarea definitivă a tatălui meu, pe care intim n-am crezut-o niciodată reală, a fost una din experiențele pe care mi-am întemeiat teoria despre imposibilitatea fugii din fața morții”.

Religia își pune o vreme amprenta și asupra lui Andi, care retrăiește ca într-o transă drama biblică a potopului și începe să se simtă vinovat pentru gândurile erotice avute. Urmează momente de anxietate, Andi începe să se îndoiască de toate și o ia pe “drumul pierzaniei poetice și al extravaganțelor lirice”.

Pe tot parcursul cărții, Andi trece printr-o permanentă neliniște amestecată cu misticism, curiozitate, vină, revoltă, nostalgie și teamă de moarte, o neliniște care se transmite și cititorilor care au răbdare să termine cartea. Bănuiesc eu că puțini.

Și două fragmente ca să vă faceți o idee despre stil:

“Tatăl meu bate întruna la porți, purtat de un foc al său interior, de o hotărâre încăpățânată. De dincolo se aude zornăitul cheilor și tata își rostește numele cu patetism, așa cum se pronunță numele profeților. Se aude clapa zăvorului – Nu vă așteptam la ora asta din noapte -, apoi mijesc niște fețe necunoscute, fețe de lunatici și de oameni smulși din cel mai adânc somn hibernal. Mă iau de mâini și mă sărută cu gura uscată și puturoasă de sedimente întunecate. Ne împing în niște încăperi umbrite, apoi aprind fitilul lămpii și vorbesc cu vocile încă somnoroase, adânci și răgușite. Prin fața mea defilează o întreagă legiune de rubedenii, necunoscute și neapropiate, năpădite de păr negru, zburlit, pistruiate, cu nasuri asemenea cochiliei de melc și eu mă pup cu toți la rând, fără să înțeleg ce sens are totul. Simt o deosebită greață mai ales față de mătușile mele, a căror piele are un gust scârbos, iar din tăietura gulerului, când își apleacă grumajii scofâlciți ca să-și machieze obrazul, mă trăsnește o duhoare molatecă de mort, duhoarea lumânărilor de parafină și a apei stătute dintr-o vază cu trandafiri ofiliți.” (pp. 51-52).

“Și într-o seară de toamnă cât se poate de obișnuită, aveam 11 ani, fără nicio pregătire. fără să se anunțe, fără semne cerești, uimitor de simplu, a năvălit în casa noastră Euterpe, muza poeziei lirice. A fost singurul mare eveniment al sezonului, singura lumină în statu-quo-ul acelei nebuloase toamne. Eram culcat pe lada de lemn din bucătărie, acoperit cu pătura peste cap, hotărât cu disperare să trec prin somn plictisul tomnatec și să-mi depășesc foamea prin cugetări stoice despre viitor, despre dragoste. Foamea naște rafinament, rafinamentul naște iubire, iubirea naște poezie. Iar această reprezentare a mea, foarte nedefinită, despre iubire și despre viitor se transformă într-o minunată, desenată cu vii culori hartă a lumii, în inaccesibil, în disperare.” (p.171)

Danilo Kiš este un autor sârb care a fost nominalizat la Nobel și a trăit între anii 1935 și 1989. După cum ne zice wikipedia, scrierile lui au fost influențate de Bruno Schulz, Nabokov și Borges. Danilo Kiš fuma foarte mult, avea părul lung și părea un hippiot.

Grădina, cenușa a apărut la Editura Univers în 2010 și a fost tradusă din sârbă de Ioan Radin Peianov.

Sursa foto 1: serbianart.com

Taguri:, , , , ,

6 / 10

15.11.2012 Publicat de ela

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.