Egipteanul, de Mika Waltari

Egipteanul este un roman lung, iar cele aproape 600 de pagini pot descuraja cititorii dornici de povești mai scurte, așa cum sunt eu. De câte ori mă uitam spre romanul lui Mika Waltari îmi imaginam cum avansez cu greutate printre descrieri minuțioase și informații obositoare, cum o să mă pierd printre sute de personaje și o să mă plictisesc la descrierile de războaie, iar într-un final o să renunț să o citesc, ca pe atâtea cărți ale lui Salman Rushdie, al cărui stil nu cred că o să mă prindă vreodată. Nu a fost așa, Egipteanul este un roman scris cu pasiune, care te ține captiv poveste după poveste mai ceva ca o Șeherezadă. Mi-a părut rău din nou că o carte atât de frumoasă a stat atâta vreme prăfuită pe un raft, așa cum probabil multe cărți stau de ani de zile în bibliotecă după ce le-am adus de la librărie.

Dacă v-a plăcut Mă numesc roșu, atunci cu siguranță o să savurați și Egipteanul, o carte de data asta, nu despre un pictor de miniaturi, ci despre un medic în Egiptul antic, care vă va iniția în leacuri și tratamente, trepanații, și tot felul de boli, pe care le tratează cu aceeași dedicație indiferent de gradul de bogăție sau sărăcie al pacientului, detalii plasate atât de bine în povești, încât nu au cum să nu vă vrăjească. Personajul cărții, medicul Sinuhe își povestește cu nostalgie viața, acum aflat în exil, după ce a fost alungat din Egipt de faraonul Horemheb, fost soldat, care a domnit în secolul XIV, început de secol XIII î.e.n., timp de 14 ani.

Cartea are două părți, fiecare cu mai multe capitole, care sunt atât de coerente și clare încât n-am avut niciun moment de confuzie sau rătăcire prin poveste și am așteptat mereu cu sufletul la gură să văd ce se mai întămplă.

În primul capitol, Sinuhe povestește cum părinții l-au găsit într-un coș de nuiele, adus de Nil, aproape de casa lor, și cum l-au îngrijit și l-au crescut, cu cea mai mare iubire, ca pe propriul lor fiu. În momentul în care Sinuhe, ieșit de pe băncile școlii și devenit medic, își cedează tot ce are, inclusiv casa și mormântul părinților, bătrâni și bolnavi, unei femei frumoase și perverse care îi promite că se culcă cu el, mi-au dat lacrimile de revoltă și mi-am spus că n-o să-l mai suport pe Sinuhe până la sfârșitul cărții. Însă regretele și durerea acestuia, amintite deseori în restul cărții, m-au făcut să îl îndrăgesc iar.

Pentru a le oferi părinților viața de dincolo pe care și-au dorit-o, după ce ei se sinucid, ca să evite să fie dați afară din casă, Sinuhe, acum sărac lipit și vinovat peste măsură, lucrează 30 de zile gratis în Casa Morților, unde reușește să își îmbălsămeze părinții și să îi îngroape pe ascuns în Valea Regilor, pentru a beneficia de ofrandele aduse faraonilor. Așa aflăm și cum se îmbălsămau morții în Egiptul antic, cum erau agățați de câte un cârlig și scufundați într-un cazan cu sare și leșie, iar cei care plăteau pentru tratamente scumpe pentru rudele lor moarte primeau de fapt aceleași tipuri de îmbălsămare ca cei săraci.

După ce le asigură părinților o viață de dincolo eternă, deși nu credea în asta, însă știa că a fost important pentru părinții lui, copleșit de durere și rușine, Sinuhe pleacă alături de sclavul lui într-o călătorie pe mare pănă în Siria, după care în Babilon, Creta, Țara Hitiților, locuri de unde povestește despre obiceiuri și zei, oameni, mâncăruri, vrăjitorii și veșminte. Cele mai interesante sunt poveștile din Creta, unde fecioarele și adolescenții erau sacrificați cu cruzime de Minotaur pentru zeul lor, și cele din Babilon, unde sclavul lui este făcut, așa cum cerea un obicei, rege pentru o zi.

Pe tot parcursul cărții, Sinuhe și Kaptah, sclavul lui, beau vin și bere, de parcă toată cartea ar fi o odă închinată vinului, iar prin a doua jumătate, în anii lor de prosperitate, au parte numai de mese copioase, cu gâște fripte trase prin miere, rinichi frăgeziți cu semințe de palmier sau peștișori înmuiați în ulei de măsline, trai bun care le transformă trupurile altădată suple într-unele grase, cu niște burți ca niște saci plini cu fulgi.

“Vinul, chiar dacă duce la certuri sau la conflicte, le poate și curma și tot vinul poate consolida prieteniile. Nu există ceartă, oricât de urâtă ar fi ea, care să nu se poată îneca în vin, cu condiția să bei suficient de mult.” (p.398)

Călătoriile lui Sinuhe sunt descrise atât de plastic, încât te fac să îți imaginezi fiecare loc prin care a trecut, să simți parfumurile din Siria, să admiri cedrii din Liban, să vezi portul cu o mie de corăbii din Creta, să te oripilezi de la duhoarea cadavrelor din Casa Morților, să te minunezi de frumusețea egiptencelor, să tresari la intrarea în templul lui Amon și să simți mirosul de mâl de pe Nil. Nu o dată citind m-am întrebat cum de nu s-a făcut un film care să surprindă toate peripețiile lui Sinuhe, însă căutând pe net numele lui Mika Waltari am găsit pe wikipedia că s-a făcut un film după Egipteanul, iar în rolul principal era cât pe-aci să joace Marlon Brando. Linkul aici.

În partea a doua a cărții, Sinuhe devine trepanatorul faraonului Akhenaton, datoria lui fiind să îl trateze de epilepsie, deschizându-i craniul și eliminându-i cheagurile de sânge. După operația de trepanare nu reușea nimeni să supraviețuiască mai mult de 3 zile, însă operația era considerată un succes. Sinuhe nu face o asemenea operație pentru faraon, însă trăiește la curtea regală, în noul oraș construit de faraon pentru zeul lui, Orașul Orizontului lui Aton, departe de Teba. Impactul pe care îl are noua religie inventată de faraonul Akhenaton, susținută și de soția acestuia Nefertiti, este uriaș pentru popor, conflictele dintre vechea religie, cea dedicată lui Amon și noua religie, dedicată discului solar, Aton, aduc multe vărsări de sânge, sărăcie și multe cadavre plutind pe Nil.

Atașându-se de ideile faraonului care vroia ca toți copiii să învețe să scrie, să nu mai existe războaie, aurul și pământul templelor să fie dat sărcilor, ignorând vărsările de sânge și nefericirea populației că sunt îndepărtați de zeul lor, Sinuhe ajunge și el să ducă o viață tihnită și să ignore foametea din Egipt și impozitele din ce în ce mai mari.

Tihna lui nu ține însă mult, faraonul forțându-l să plece într-o călătorie în Siria, pentru a rezolva conflictele dintre aceștia și egipteni pe cale amiabilă. Nu are sens să povestesc mai departe, cartea e plină de subtilități și întorsături de situație, care și-ar pierde din farmec dacă le-aș înșira aici.

Conflictele dintre religii, inventarea unor zei noi, manipularea prin religie, superstițiile, credința în vrăjitorie, împotrivirea în fața schimbării și încremenirea în vechile credințe, lipsa întrebării de ce în fața unor tradiții, te fac să te gândești că lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci în multe privințe, oamenii sunt la fel peste tot, după cum spune autorul în primele pagini ale cărții.

“Totul se repetă de la început, nimic nu este nou sub soare și omul nu se va schimba, chiar dacă hainele lui se vor transforma, chiar dacă se vor schimba cuvintele limbii lui. De aceea, cred că, în veacurile viitoare, se va schimba doar sensul celor scrise până acum, fiindcă omul în sine nu se poate schimba. În jurul minciunii, oamenii roiesc ca muștele deasupra prăjiturii cu miere și vorbele celui care povestește, așezat pe gunoiul din colțul străzii, răspândesc pentru ei parfumul mirodeniilor; în schimb, adevărul îi pune pe fugă. (…) Adevărul este un cuțit tăios, adevărul este o rană nevindecabilă, adevărul este un coroziv care macină inima. De aceea, când este tânăr și puternic, omul se ascunde de adevăr în case de desfrâu, de aceea munca și celelalte ocupații, călătoriile și plăcerile, dorința de putere și de bogăție îl fac orb. Dar vine o zi, când adevărul îl lovește direct, ca o suliță, după care gândurile și munca nu-i mai aduc nicio bucurie, fiindcă este singur, doar el singur în mijlocul oamenilor, și niciun zeu nu-l mai poate ajuta să scape de singurătate.”

Romanul Egipteanul a fost publicat pentru prima oară în 1945 în Finlanda, iar în Anglia în 1949. Pentru carte, Waltari a brodat pe marginea unor povești reale, fiind lăudat chiar și de egiptologi pentru acuratețea detaliilor.

La noi, cartea a apărut la Polirom în 2008 și a fost tradusă din limba finlandeză de Teodor Palic. Deși cartea e plină de greșeli gramaticale, povestea e atât de frumoasă, dialogurile atât de pline de umor și ironie, încât o să treceți cu vederea scăpările corectorilor.

 

Taguri:, , ,

10 / 10

09.07.2012 Publicat de ela

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.