Colecționarul, de John Fowles

În momentul în care funcționarul Frederick Clegg, pasionat de colecționarea fluturilor, câștigă la loto 70.000 de lire și reușește să își cumpere o casă retrasă, la marginea unui sat, în mintea lui începe să se contureze treptat ideea de a-și răpi vecina, o tânără blondă, subțire, frumoasă, studentă la arte, pe care nu o dată o urmărise pe geam și își imaginase cum ar fi ca și ea să îl iubească.

Dându-și seama că diferențele mentale dintre ei doi sunt destul de mari și sunt șanse mici să fie împreună, Clegg este din ce în ce mai acaparat de scenariul răpirii, pivnițele casei sunt amenajate pentru victimă, iar într-o bună zi, mai precis într-o seară, aceasta este băgată într-o dubiță și încuiată într-una dintre camere. Cam ăsta este subiectul cărții, pe care John Fowles a scris-o într-o lună, după care a mai revizuit-o un an și apoi a dat-o spre publicare. Cartea, care marca debutul lui Fowles în literatură, a fost un succes. La doi ani de la apariția cărții, în ’65, s-a făcut chiar și un film, rolurile celor doi fiind jucate de Terrence Stamp și Samantha Eggar.

Revenind la carte, aceasta este structurată în două părți: în prima parte asistăm la răpire din perspectiva lui Frederick și în a doua parte, din perspectiva victimei, a Mirandei, care își descrie întreaga experiență, într-un jurnal, cu speranța că răpitorul o va elibera și se va întâlni cu cel pe care îl iubește, un pictor, mult mai bătrân ca ea, însă cu niște opinii despre artă și autenticitate extrem de ferme.

Miranda are nu o dată momente de snobism și răutate, legându-se mereu de gusturile lui Frederick  la mobile, felul în care se îmbracă, lipsa de cultură și imaginație, lipsa de activism, nepăsarea în fața bombei cu hidrogen sau lipsa de gust artistic, ironizându-l și chiar spărgând bibelourile cu rațe de pe mobile sau farfuriile decorative, considerate de Miranda, o studentă la Arte, kitschoase.

Viața celor doi e simplă: în unele seri, Miranda este scoasă cu un căluș la gură și legată la mâini pentru scurte plimbări în curte, restul timpului aceasta este ținută în pivniță, unde îi sunt îndeplinite toate dorințele culinare. Iubirea lui Frederick se dovedește a fi una platonică, la fel cu cea nutrită pentru fluturii din colecție, iar încercările Mirandei de a-l provoca, dezbrăcându-se în fața lui, pentru a descoperi ce vrea cu adevărat de la ea, sunt sortite eșecului, Frederick se rușinează de instinctele lui sexuale și chiar este dezgustat de comportamentul acesteia.

Cartea are multe subtilități, detalii și momente care sensibilizează, făcându-i pe cititori, poate, să se atașeze în egală măsură atât de victimă, cât și de răpitor.

Prima parte mi-a plăcut mai mult, felul în care Frederick își descrie sentimentele, bucuria pentru orice gest al Mirandei, eforturile lui de a-i cumpăra tablouri și albume de artă, vopsele și creioane, felul bizar în care se raportează la ea, ca la unul dintre fluturii lui, străduința de a se face iubit, tristețea că este respins, complexele că e prea simplu și urât sau că nu face parte din lumea celor educați, frământări care mi s-au părut mult mai autentice decât cele ale Mirandei.  În partea a doua, asistăm la un delir adolescentin despre creativitate, artă, autenticitate, sens în viață, toate însă sub influența ideilor lui G.P., pictorul afemeiat de care Miranda fusese fascinată.

Finalul cărții e trist, Miranda moare de pneumonie, chemându-l pe cel pe care îl iubea, pe bătrânul pictor George Paston (G.P.), iar Frederick, confuz, decide să nu se mai implice la fel cu următoarea fată pe care o va răpi, final care ne lasă un gust amar.

Ultima ediție a cărții a apărut la noi la Polirom în 2011, în traducerea Marianei Chițoran, și costă vreo 15 lei.

Taguri:, , , ,

9 / 10

21.06.2012 Publicat de ela

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.