Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath

Clopotul de sticlă este o carte autobiografică (exceptând numele personajelor), terminată de autoare cam cu un an și ceva înainte de a se sinucide. Sylvia Plath a fost căsătorită cu poetul Ted Hughes, de care s-a despărțit când a aflat că acesta o înșela cu o vecină, evreica Assia Wevill, care s-a sinucis și ea la fel ca Sylvia Plath, bâgându-și capul în cuptor și dând drumul la gaze.

În Clopotul de sticlă, Sylvia Plath scrie despre bursa de o lună de la New York, obținută când avea 19 ani, impresiile de acolo, revenirea acasă în Boston și depresia, după care luna petrecută într-un spital psihiatric, unde i s-au aplicat șocuri electrice. Așadar nu este o carte veselă și ar fi bine să evitați să o citiți duminica.

Până pe la jumătatea cărții, personajul Esther Greenwood, alias Sylvia, pare doar o tânără cinică, ușor antisocială, pentru ca în partea a doua cinismul ei să se transforme în depresie și într-o căutare asiduă a unei metode eficiente de a se sinucide. Inițial se gândește să își taie venele, după care să se înece, apoi să se spânzure cu un cordon de halat sau să înghită mercurul din termometru, dar nici una dintre aceste metode nu i se par ușoare, așa că ia un pumn de pastile și se bagă într-un fel de gaură din beci. Este găsită leșinată după 3 zile, cu fața umflată și vânătă, și dusă la spital, unde este internată pentru multă vreme.

Partea de ficțiune din carte e destul de mică, toate întâmplările din roman le găsim consemnate pe pagina Sylviei Plath de pe Wikipedia: bursa la New York, relația cu un tânăr student la medicină, încercarea de a se sinucide în beci cu pastile, șocurile electrice din spital.

Sylvia descrie lumea din interiorul depresiei, insistând pe lipsa dorinței de a mai face ceva, groaza ca nu poate să scrie, scârba de convenționalisme și de imaginea familiei americane din anii ’50, obsesia pentru moarte. Esther refuză să se mai spele, are un aspect slinos care n-o deranjează, se îngrașă de la tratamentul cu insulină din spital și nu pare să se gândească decât cum să scape din viața ei. Îi trece prin minte să se căsătoreasca cu un marinar și să faca copii, să fugă la Chicago și să-și schimbe numele sau pur și simplu să moară. Nici una dintre astea nu se întâmplă, la final Ester se externează din spital și pare că dă semne de însănătoșire.

Însă, după cum aflăm de pe Wikipedia, depresia prin care a trecut la 19 ani i-a revenit după despărțirea de Ted Hughes, când a și reușit să se sinucidă.

Clopotul de sticlă este numele pe care Sylvia îl dă depresiei.

“Știam că ar trebui să-i fiu recunoscăoare doamnei Guinea (nota mea: o doamnă care i-a plătit Sylviei spitalizarea), dar eu nu simțeam nimic. Dacă doamna Guinea mi-ar fi dat un bilet spre Europa sau un voiaj pe mare, în jurul pământului, pentru mine n-ar fi fost cu absolut nimic diferit, pentru că, oriunde m-aș fi aflat – pe puntea unui vas sau la o cafenea în Paris sau în Bangkok -, aș fi stat sub același clopot de sticlă, fierbând în propriul meu aer stătut.” (p. 201)

Cartea este scrisă simplu, se citește repede, iar comparațiile pe care le folosește frecvent Sylvia sunt puternice ca impact vizual și uneori amuzante.

Romanul a fost publicat inițial sub psuedonimul Victoria Lucas și a trecut neobservat de critici. Sylvia Plath a devenit la scurt timp de la moartea ei un fel de Cioran al Americii, romanul și poeziile ei având un mare impact mai ales în rândul adolescenților.

Cartea pe care am citit-o eu a apărut la Polirom în 2012 și a fost tradusă de Alexandra Coliban.

Dacă vă interesează viața Sylviei Plath, puteți să vedeți și filmul Sylvia, cu Gwyneth Paltrow în rolul principal.

 

 

 

Taguri:, ,

8 / 10

25.11.2012 Publicat de ela

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.