Ada sau ardoarea, cartea perfectă a lui Vladimir Nabokov

Atât de mult s-a vorbit despre geniul lui Nabokov și despre revoluționara Lolita,  încât astăzi cele două nume par a fi legate pe vecie. Mă întristează însă că oamenii par să uite ca Nabokov a scris și după Lolita și că, de fapt, vorbind de capodopere, nu cartea despre Humbert cel pedofil este capodopera sa. Cartea în care se regăsește cel mai mult, testamentul său scriitoricesc, este, potrivit însăși declarației autorului, Ada sau ardoarea.

Ada sau ardoarea, a apărut la Polirom și, deși nu sunt puțini cei care au cumpărat-o (Polirom a reeditat-o în 2008), mă îndoiesc că la fel de mulți au si citit-o. Spun asta pentru că, dintre toate cărțile lui Nabokov, Ada nu este numai cea mai desăvârșită dar și cea mai greu de urmărit. De fapt, trebuie să recunosc că mie, personal, mi-a luat câteva luni bune pentru a reuși să trec de primele 70 de pagini ale cartii, pagini care sunt atît de înțesate de referințe în trei limbi (rusă, franceză și engleză) încât ai impresia unei călătorii în mintea unui schizofrenic mult prea inteligent pentru tine. Însă, într-un final, am trecut peste cele 70 de pagini și am ajuns la sfârșit în aproximativ două zile. După care am recitit-o, și-am reciti-o, și-am recitit-o. Pentru că da, este una dintre acele carți în care mai descoperi cate ceva de fiecare dată. Ada este un minunat și sofisticat basm modern, o capodoperă despre căutarea dragostei și intangibilitatea timpului. Este cântecul de lebădă al lui Nabokov, cartea în care în care măiestria artei sale atinge apogeul.

Ada și Van Veen sunt doi frați care dezvoltă o relație mai mult decât platonică, relație care este urmarită de-a lungul unui secol, pană la moartea sau, mai bine spus, dispariția celor doi protagoniști. Mai mult, relația lor prohibită și incestuasă este piperată de apariția unei alte surori, Lucette, care încearcă să formeze un triunghi amoros.

Sunt perfect de acord cu faptul că dragostea toridă, începută pe domeniul magic al Ardisului, care va întâmpina atâtea piedici, este unul dintre motivele pentru care am recitit de atâtea ori acestă carte. Dar nu faptul că cei doi protagoniști sunt frați și au o legatură interzisă este ceea ce atrage, ci faptul că sunt două personaje anacronice, geniale și tocmai de aceea, însemnate de singurătate. Deși poate iubi, simți compasiune, poate trăi perioade îndelungate printre alții și chiar se poate bucura de prezența acestora, Van nu poate fi pe deplin înțeles decât de Ada, precum Ada nu poate străluci la adevărata valoare decât în prezența lui Van. “My sister, do you still recall the Blue Ladore and Ardis Hall?” (Sora mea, îți mai amintești de albastru Ladore și de conacul din Ardis?).  Acesta este un vers din singura poezie pe care Van i-a scris-o vreodată Adei și, în opinia mea, rezumă foarte bine transcendența dragostei lor. Îmi aduce aminte de celebrul început al poemului “Invitație la călătorie” a lui Baudelaire: “Mon enfant, ma soeur…” (Copilul meu, sora mea…)

Trebuie să insist și să repet : Ada este mai mult decât o carte cu și despre dragoste. Este ecoul unei minți de altădată într-o lume modernă. Este o cugetare poetică despre timp și bătrânețe, despre trup și suflet, despre individualismul și singurătatea geniilor. Este portretul lui Nabokov și al soției sale, Vera, reîncarnați în Van și Ada. Și pentru mine, personal, este singura carte citită până acum care m-a facut să cred că poate exista și un tip de bătrânețe demnă care merită, dacă nu să o aștepți, măcar să nu te ferești de ea.

Așadar, dacă sunteți printre acei care aveți cartea aceasta deja cumparată și uitată într-un colț de bibliotecă, citiți-o! Dați-i o șansă! Dacă nu o aveți, faceți o vizită prin librării și cumpărați-o! Ada este un must în colecția fiecărui cititor.

Taguri:, , , ,

10 / 10

10.05.2012 Publicat de stefana

Comentează

* Toate campurile sunt obligatorii.